Conservarea biodiversităţii în România sau lungul drum de la bunele intenţii la punerea lor în practică

Nu mai este un secret pentru nimeni că activitatea umană ameninţă echilibrul fragil al ecosistemelor care fac posibilă viaţa pe pământ. Poluarea sau exploatarea iraţională a resurselor pot pune în pericol viitorul. Degradarea biodiversiăţii, adică dispariţia unor specii sau subspecii este de asemenea o consecinţă nedorită a activităţilor întreprise de om. Efectul dispariţiei unei singure specii augumentează dezechilibrele. În încercarea de a contracara această tendinţă negativă şi de a păstra moştenirea naturală a continentului nostru, Comisia Europeană a iniţiat programul Natura 2000 care cuprinde  o reţea extinsă de arii protejate şi de parcuri naturale. În cadrul acestei reţele şi în bună parte datorită ei suprafaţa ariilor protejate din România a crescut de aproximativ cinci ori în intervalul 1989 – 2009, ajungând să acopere aproape 20% din teritorul ţării. Un grup de şapte cercetători români dintre care trei de la Departamentul de Cercetarea a Mediului şi de Studii de Impact al Universităţii Bucureşti, trei de la Administraţia Naţională a Pădurilor, iar cel de-al şaptelea plecat peste ocean pentru a lucra la Universitatea din Maine au evaluat într-un studiu publicat în Biological Conservation eficacitatea conservării biodiversităţii în ariile protejate din ţara noastră. Rezultatul ar trebui să ne pună pe gânduri: creşterea subită a suprefeţei protejate combinată cu o cunoaştere vagă a speciilor şi a habitatelor acestora şi cu alocarea nesistematică a resurselor financiare nu a îmbunătăţit în mod semnificativ statusul conservării speciilor.

Eficacitatea ariilor protejate în conservarea biodiversităţii depinde de interacţiunea a trei factori, anume designul optimal, ceea ce înseamnă o suprafaţă suficientă pentru prezervarea integrităţii ecosistemului, strategia optimă de conservare şi implementarea optimă a activităţilor manageriale. Aşa cum am văzut, numai primul factor nu este suficient pentru obţinerea unor rezultate notabile. În ceea ce priveşte următorii doi factori, studiul relevă importanţa comunicării către populaţie a scopurilor ariei protejate, a utilizării judicioase a resurselor financiare, a monitorizării constante, a pregătirii continue a personalului care lucrează în aceste arii, a existenţei unor reguli de conduită şi a posibilităţii de a sancţiona pe cei care le încalcă etc; deosebit de importantă este şi capacitatea sistemului de arii protejate să funcţioneze ca o unitate care se autosusţine. Referitor la toate aceste aspecte, sunt semnalizate deficienţe de natură să afecteze drastic apropierea de obiectivul avut în vedere, anume păstrarea biodiversităţii. O problemă importantă este şi  stabilirea speciilor protejate; dacă printre ele se numără actualmente aproape toate mamiferele mari, plantele şi nevertebratele  sunt subreprezentate. Nu trebuie neglijat nici faptul că în ceea ce priveşte conservarea biodiversităţii, mai toate ţările din Europa Centrală şi de Est sunt confruntate cu situaţii şi probleme asemănătoare. Prin urmare, pentru atingerea scopului propus, studiul recomandă o abordare regională bazată pe o documentare ştiinţifică riguroasă, nescăpând din vedere acceptabilitatea socială.

În ceea ce ne priveşte, nu putem decât să remarcăm că, aşa cum se întâmplă în mai toate domeniile şi în ceea ce priveşte conservarea mediului, prin apartenenţa la Uniunea Europeană ţara noastră a adoptat formal un set de reguli şi de valori. Din păcate funcţionarea instituţiilor care ar trebui să pună în practică acest set de reguli lasă mai totdeauna de dorit, conducând la repetate rămâneri în urmă şi neadecvări, iar în final răsfrângându-se asupra calităţii vieţii noastre a tuturor. Mai putem spera ca acceptarea formelor să determine constituirea fondului, infirmând astfel teoria formulată de Maiorescu acum mai bine de 100 de ani.

  1. C. I. Iojă, M. Pătroescu, L. Rozylowicz, V. D. Popescu,  M. Vergheleţ, M. I. Zotta, M. Felciuc – The efficacity of Romania’s protected areas network in conserving biodiversity, Biological Conservation, 143(11) , 2468-2476, 2010.
Acest articol a fost publicat în Fără categorie. Salvaţi ca semn de carte: legătură permanentă. Publicaţi un comentariu sau lăsaţi un ecou: URL-ul ecoului.
blog comments powered by Disqus