„Cunoaşterea este putere”

Maxima din titlu are o lunga istorie. Formularea ei latină Scientia potentia est apare în tratatul De Homine a lui Thomas Hobbes pe la jumătatea secolului al XVII-lea, însă multiple referiri la relaţia indestructibilă  dintre a şti şi a deţine adevărata putere  pot fi întâlnite în texte antice aparţinând unor culturi diferite, greco-romană, iudeo-creştină sau indiană. Astăzi, parcă mai mult ca niciodată, exercitarea puterii în lipsa cunoaşterii conduce la haos, sărăcie, epuizarea resurselor şi degradarea mediului. Rezultatele investigaţiilor unui grup de cercetatori din care face parte şi Dr. Ion Năvodaru de la Institutul Naţional pentru Cercetare şi Dezvoltare Delta Dunării din Tulcea vin să confirme vechea intuiţie cu autoritatea ştiinţei bazate pe masurători exacte şi corelaţii statistice, exprimate în formule matematice. Cercetătorii şi-au publicat concluziile într-un articol intitulat Identifying governance strategies that effectively support ecosystem services, resource sustainability and biodiversity, apărut recent  în Proceedings of National Academy of Sciences. Deşi intenţiile articolului se rezumă strict la găsirea strategiilor menite să conducă la managementul optim al ecosistemelor şi la minimizarea impactului uman asupra mediului, concluziile formulate ar putea fi generalizate – speculativ desigur – rezultând o viziune mai amplă asupra utilizării resurselor de tot felul, incluzându-le pe cele intelectuale.

Munca de cercetare premergătoare articolului sus menţionat a implicat un studiu de mare cuprindere, la care au colaborat 26 de cercetători din opt ţări europene (Germania, Grecia, Italia, Marea Britanie, România, Serbia, Suedia şi Ungaria), Statele Unite ale Americii şi Bolivia. Au fost colectate date referitoare la 34 ecosisteme dintre care 26 sunt locale, fiind răspândite pe mai multe continente (Europa, cele doua Americi, Africa şi Asia) iar altele 8 sunt ecosisteme globale sau care presupun o abordare internaţională. Acestor date li s-a adăugat un amplu sondaj de opinie relativ la modurile de petrecere a timpului liber care depind de resursele naturale din mediile sălbatice, efectuat în toate cele 27 de ţări ale Uniunii Europene. Pentru a face o comparaţie, până în 2004 majoritatea articolelor referitoare la managementul resurselor naturale luau în calcul maximum 4 studii de caz. De interes pentru noi este şi faptul că Rezervaţia Biosferei Delta Dunării şi Parcul Naţional Munţii Măcinului sunt cele două arii protejate din România care au fost incluse în studiu.

Datele culese pe teren au fost ordonate şi interpretate conform unui model care aplică tehnici din teoria informaţiei pentru a examina factorii, izolaţi sau în combinaţie, care determină variaţia a trei variabile de răspuns, anume distribuirea serviciilor ecosistemului, sustenabilitatea utilizării resurselor şi conservarea biodiversităţii. Autorii articolului au construit astfel un cadru conceptual capabil să orienteze analiza unei suite de studii de caz, permiţând evaluarea strategiilor administrative din perspectiva conservării mediului. Evaluarea se realizează prin identificarea mai multor strategii administrative, urmată de atribuirea pentru fiecare dintre ele a câte unui scor standardizat, care măsoară trei indicatori, corespunzători celor trei variabile de mediu amintite mai sus. Întregul model presupune o analiză statistică bazată pe un set de teste ​​capabile să determine corelaţiile şi să minimizeze posibilele erori.

Rezultatele studiului au confirmat beneficiile managementului adaptativ şi au ​descoperit o legătură extrem de strânsă între succesul politicilor de conservarea a ariilor protejate şi competenţa factorilor implicaţi în conducere şi în luarea deciziilor. Prin management adaptativ ­– ale cărui beneficii erau cunoscute din studii anterioare – se înţelege administrarea însoţită de monitorizarea permanentă a rezultatelor şi ajustarea în consecinţă a acţiunilor. Desigur managementul adaptativ presupune şi delegarea majorităţii responsabilităţilor administrative dinspre autorităţile centrale către cele locale.

Conducerea bazată pe cunoaştere („knowledge leadership”), măsurată prin frecvenţa cu care a fost consultată o autoritate în domeniu, şi-a dovedit eficienţa fiind direct corelată cu o creştere a scorurilor pentru toţi cei trei indicatori vizaţi. Prin comparaţie, instrumentele cu caracter regulator ca diferitele restricţii de acces sau de folosinţă au un efect pozitiv în ceea ce priveşte sustenabilitatea utilizării resurselor şi conservarea biodiversităţii, dar unul negativ pentru  distribuirea serviciilor ecosistemului. Instrumentele sociale şi economice, cum ar fi diverse moratorii sau taxe, presupun costuri care afectează sustenabilitatea lor socială şi au fost adesea aplicate ca expediente fără o evaluare precisă a beneficiilor lor efective. Dintre variabilele considerate în modelul propus, priorităţile manageriale par a avea un efect semnificativ, astfel că priorităţile sociale şi economice se asociază cu o bună distribuire a serviciilor, iar cele ecologice cu sustenabilitatea şi conservarea biodiversităţii. În contradicţie cu părerile atât ale libertarienilor cât şi a etatiştilor, cercetarea cuprinsă în articolul la care ne referim nu a constatat vreo influenţă semnificativă a statutului proprietăţii – public sau privat – asupra indicatorilor analizaţi. Totuşi efectele modului de proprietate par a fi corelate cu un cadru instituţional şi social mai larg, aşadar detectarea acţiunii lor ar putea presupune variabile care nu au fost considerate în acest model.

Cadrul conceptual elaborat în acest articol coroborat cu bogăţia de date analizate au condus la un mod de abordare a problemelor de mediu care să asigure un compromis optim între distribuirea serviciilor, sustenabilitate şi conservarea biodiversităţii. În viitor analiza ar putea fi rafinată prin creşterea preciziei în ceea ce priveşte măsurarea factorilor social-economici şi a variabilelor de mediu, precum şi prin încorporarea unor alte variabile care să reflecte aspecte ale realităţii necuprinse în abordarea prezentă. Probabil mai important, studiul furnizează un model teoretic pe baza căruia se pot face predicţii care ar putea fi utilizate în investigarea unor cauzalităţi ipotetice între fapte determinate de viitoare experimente ecologice, sociale sau de altă natură.

Aşadar cunoaşterea şi abordarea problemelor dintr-o perspectivă ştiinţifică conduc la elaborarea şi implementarea unor strategii adminstrative justificate empiric capabile să îmbunătăţească managementul mediului alterat de acţiunea umană, în beneficiul atât al biodiversităţii cât şi al oamenilor. Aventurâ​ndu-ne dincolo de cadrul articolului şi de rezultatele pozitive  ale cercetării cuprinse în el, am putea afirma în mod îndreptăţit că numai o abordare bazată pe cunoaştere ar putea transforma jocul de sumă ​​nulă dintre necesităţile economice ale omenirii şi necesităţile de prezervare a mediului, într-unul de tipul win–win, în care ambele părţi să aibă de câştigat. Mergând cu speculaţia mai departe, răspunsul adecvat la nevoile societăţii actuale nu poate fi formulat în lipsa unei abordări bazate pe cunoaştere. „Cunoaşterea este putere” nu înseamnă că puterea nu se poate exercita fără cunoaştere – cum prea adesea vedem în ziua de astăzi – ci că în lipsa cunoaşterii puterea ​suferă de cel puţin o slăbiciune majoră care o transformă  într-un gigant cu picioare de lut: exploatarea iraţională a resurselor.

1.       support ecosystem services, resource sustainability, and biodiversity” Proceedings of the National Academy of Sciences, 108(13), 5308-5312, (2011).Kenward, R. E., M. J. Whittingham, et al. “Identifying governance strategies that effectively

Acest articol a fost publicat în Fără categorie. Salvaţi ca semn de carte: legătură permanentă. Publicaţi un comentariu sau lăsaţi un ecou: URL-ul ecoului.
blog comments powered by Disqus