Înţelegerea dintre un miliţian şi un vânzător de seminţe ca paradigmă pentru disoluţia contractului social dintre statul comunist şi societate

Observaţia că în România se pierd prea multe energii folositoare în politică, sau mai bine zis în abordări pasionale şi comentarii insuficient argumentate pe marginea subiectelor politice, are o istorie îndelungată. Personalităţi importante ca Mircea Eliade în perioada interbelică şi Andrei Pleşu în zilele noastre se înscriu în lunga listă a celor care ne-au avertizat în acest sens. Cu toate acestea, sau poate tocmai din această cauză, abordări serioase ale subiectelor politice sunt destul de rare. În ciuda faptului că transformările radicale prin care a trecut societatea românească de la căderea comunismului până în ziua de astăzi ar oferi material enorm de observaţie şi meditaţie pentru gânditorii politici autohtoni şi subiecte de interes pentru  cei de pretutindeni, nu putem număra prea multe studii ştiinţufice valoroase ale unor autori din România având acest subiect. Iată un motiv în plus pentru a fi remarcată prezenţa oarecum singulară a Alinei Mungiu Pippidi, un analist lucid şi imparţial al transformărilor sociale şi al evenimentelor politice din ultimii douăzeci şi ceva de ani. În cele ce urmează ne vom referi cu precădere la interpretarea asupra fenomenelor respective pe care o propune articolul domniei sale Twenty Years of Postcommunism: The Other Transition, publicat sub egida prestigioasei universităţi americane John Hopkins în Journal of Democracy.

Odată cu căderea comunismului, disoluţia regulilor după care funcţionau statele de după Cortina de Fier s-a produs aproape instantaneu, fapt ilustrat de o anecdotă la care autorul a avut rol de observator în timpul unei călătorii prin unele state din fosta Uniune Sovietică chiar în timpul puciului de la Moscova din august 1991. La trecerea frontierei dintre Moldova şi Ucraina un miliţian îi interzicea categoric unui bătrân amplasarea unui anunţ şi vânzarea unor seminţe de floarea soarelui calificăndu-le ca sabotaj la adresa economiei socialiste. La întoarcere, aproximativ o săptămână mai târziu, anunţul era în mijlocul străzii, bătrânul vindea seminţele fără a da socoteală nimănui, şi implicit fără a fi fiscalizat, iar miliţianul transformat în poliţist de frontieră pretindea o taxă, ilegală şi aceea, tuturor celor cere treceau pe acolo. Existenţa oricărei reguli statale era suspendată!

Teza principală pe care o susţine articolul de care ne ocupăm este că renegocierea contractului social dintre stat şi societate constituie un factor determinant relativ la succesul sau eşecul tranziţiei de la comunism şi economie centralizată spre democraţie parlamentară şi economie de piaţă. Mai mult, chiar istoria recentă a statelor fost comuniste poate fi explicată pe firul călăuzitor oferit de această renegociere. Peste tot căderea comunismului a condus la un vid de putere urmat de o bătălie, de la caz la caz mai mult sau mai puţin explicită, pentru acapararea resurselor şi a controlului asupra societăţii. Modul în care de-a lungul acestui proces s-au instituit noile reguli  de convieţuire între stat şi societate oferă un cadru de interpretare extrem de convingător pentru evoluţia fiecărui stat în parte. De notat că dacă stabilirea unui nou contract social bazat nu pe constrângere ca în sistemele totalitare ci pe acceptul liber al cetăţenilor nu se produce într-un timp rezonabil de scurt, atunci statul pierde pârghiile prin care poate menţine ordinea.

În general, sistemul comunist a fost caracterizat printr-un stat puternic şi o societate ​slabă, dar au existat diferenţe între statele comuniste privind capacitatea de control a statului asupra societăţii, respectiv gradul de autonomie al oamenilor. Asocierea dintre aceste două variabile tinde să fie una invers proporţională, pentru că cu cât este mai puternic statul cu atât lasă mai puţin loc manifestărilor libere ale societăţii. Totuşi în cazurile reale există şi unele devieri de la această tendinţă; ca exemplu poate fi luată Polonia în care atât statul cât şi societatea au fost destul de puternice şi s-au situat într-o anumită competiţie. Nu este lipsit de inters a adăuga că poziţionarea iniţială a României a fost una deloc fericită, cu un stat puternic şi o societate anemică şi controlată aproape în totalitate, explicând recuperarea mai înceată faţă de ţările din Europa Centrală. Totuşi în condiţii specifice, şi anume cele ale unei federaţii supuse unor tendinţe centrifugale, nici cea mai mare parte din fosta Iugoslavie, deşi a beneficiat de un stat mult mai permisiv şi o societate mai liberă, nu se regăseşte în topul ţărilor în care tranziţia a produs rezultate pozitive într-un timp relativ scurt. Dimpotrivă, după cum bine se ştie, din factor de coagulare a societăţii naţionalismul a devenit motiv de ură interetnică, iar lipsa unei identităţi naţionale comune a degenerat în război. Respectul formal al regulilor democratice, prin alegeri libere şi destul de cinstite, implementarea unor reforme politice etc. nu conduce cu necesitate la instaurarea unui contract social viabil, după cum o demonstrează cazurile Albaniei şi Moldovei.  De cealaltă parte a spectrului se află ţări ca Estonia sau Cehia care au ajuns aproape de norma vest-europeană a modernităţii.

Faptul că tranziţia nu a constituit o dispută ideologică este demonstrat prin aceea că în majoritatea cazurilor chiar foştii membrii marcanţi ai nomenclaturii au acceptat falimentul comunismului şi s-au înscris în cursa de dobândire a proprietăţii private, scop în care au fost activi şi în direcţia instituirii reformelor economice; în cazul Sloveniei chiar elitele comuniste s-au agregat în factorul care a produs o transformare substanţială, calificând ţara printre cele a căror tranziţie s-a bucurat de succes rapid. Nici disputa dintre aşa numita terapie de şoc şi abordarea graduală a schimbărilor nu pare a avea o influenţă esenţială în ceea ce priveşte succesul sau eşecul tranziţiei, după cum ne putem convinge privind la exemplele Poloniei şi Ungariei care au obţinut un rezultat similar alegând căi diferite. Mai mare îndreptăţire au cei care susţin teoria modernizării, conform căreia comunismul s-a impus cu succes sporit în statele mai puţin modernizate, unde înapoierea a fost o scuză excelentă pentru ingineria socială şi invazia statului în viaţa privată. Raportul dintre forţa statului şi a societăţii, propus ca principiu explicativ de articolul Alinei Mungiu Pipiddi, ar putea fi văzut doar un corolar al acestei acestei teorii. Deşi relaţia cauzală invocată a gradului de modernizare asupra relaţiei dintre statul comunist şi societate nu poate fi pusă la îndoială, totuşi aceasta din urmă a fost supusă şi altor influenţe, ca de exemplu interesul politic al statelor democratice din Europa sau America etc.

Odată stabilit că echilibrul dintre stat şi societate este hotărâtor în ceea ce priveşte succesul atingerii unor standarde economice şi democratice occidentale, mai trebuie să fim preveniţi că instituirea controlul privat asupra acestui echilibru suspendă democraţia. Statul devine captiv, cetăţenii alienaţi şi convinşi de faptul că nu pot schimba nimic în bine prin vot şi participarea lor la viaţa publică, partidele politice devin simple instrumente de accedere la demnităţi profitabile mult peste limitele legale, mass-media este folosită în scopuri de ​corupţie, discursul politic se transformă în reclamă lipsită de conţinut. Dacă sună cunoscut, atunci remediul este unul singur: judecarea faptelor în mod lucid şi, dacă se poate, informat cu ajutorul propriului cap!

1.                            Alina Mungiu Pipidi, Twenty Years of Postcommunism: The Other Transition, Journal of Democracy, 21, pp. 120-127 (January 2010).

Acest articol a fost publicat în Fără categorie. Salvaţi ca semn de carte: legătură permanentă. Publicaţi un comentariu sau lăsaţi un ecou: URL-ul ecoului.
blog comments powered by Disqus